Clifford Goldstein, 26 mai 2016
Aproape toată lumea știe că în secolul al XVII-lea Galileo Galilei a fost denunțat Inchiziției Romano-Catolice. Procesul a rămas întipărit în memoria colectivă ca exemplu elocvent al unor persoane dogmatice și ignorante, opuse raționalismului științific. Evoluționiștii teiști se folosesc de acest exemplu răsunător ca să combată teoria celor șase zile de creație, în ideea că această interpretare literală repetă dogmatismul religios al Romei.
Departe însă de a fi o instanță a conflictului dintre credincioșii ignoranți și progresul științific, procesul lui Galilei expune riscurile asimilării automate a capriciilor oamenilor de știință în cadru religios. În pofida acestui mit popular, însă, evoluționiștii sunt cei care repetă erorile catolice și nu creaționiștii. Dacă știu să își joace cărțile cum trebuie, evoluționiștii teiști vor evita controversa din jurul lui Galileo, în loc să o mențină în funcția exemplului arhetipal al adaptării Bibliei la teoria evoluției.
Abjurația lui Galileo
Cu toate că există tot atâtea versiuni ale poveștii lui Galileo câți povestitori, în esență, Galileo a adoptat teoria lui Copernic, că Pământul și planetele se învârt în jurul Soarelui. Amenințat cu tortura, Galileo a rostit faimoasa sa abjurație: „Trebuie să renunț cu totul la părerea falsă că Soarele este centrul lumii și nu se mișcă și că Pământul nu este centrul lumii și că se mișcă…. Abjur, blestem și detest erorile și ereziile pe care le-am rostit mai devreme.”
Galileo a abjurat următoarele lucruri: în primul rând că Soarele este centrul universului; în al doilea rând că Soarele este inamovibil; în al treilea rând că Pământul nu este centrul universului; și apoi că Pământul se mișcă.
Acestea sunt cele patru erezii ale lui Galileo, așa cum apar ele în Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii[i], cartea care stârnit mânia Romei. După cum vom vedea, aceste erezii nu erau abateri de la Scriptură, ci de la secole întregi de dogmă științifică.
Darwin al epocii sale
Iată o serie de citate din cartea lui Galileo:
„Mai adăugați că nici Aristotel, nici dumneavoastră nu veți demonstra niciodată că Pământul stă de facto în centrul universului.”[ii]
„Pe de altă parte, văzând autoritatea majoră de care se bucură Aristotel pe plan universal; luând în considerare numărul interpreților faimoși care au trudit să limpezească sensurile ideilor sale; și observând că toate științele, foarte necesare și utile oamenilor, își află valoarea de la numele lui Aristotel.”[iii]
„Cine ar lămuri neînțelegerile noastre în absența lui Aristotel? Ce alt autor ne-ar călăuzi la școală, în academii , în universități?”[iv]
La cine se refereau? La Moise, Iisus sau la Pavel? La nici unul, pentru că atenția era îndreptată spre filozoful Aristotel, pe ale cărui învățăminte le refutează Galileo. Moise, Iisus sau Pavel nu sunt menționați. Sintagma „Sfânta Scriptură” apare de două ori în cartea lui Galileo, în contrast cu „Aristotel”, menționat de aproximativ o sută de ori.
„Ereziile” lui Galileo nu erau abateri de la Scriptură ci se opuneau unei interpretări a Bibliei dominate de un grec păgân care trăise cu mult înaintea lui Hristos – Aristotel (384 î.Hr.-322 d.Hr.), un Darwin al epocii sale.
Nu putem repeta îndeajuns acest argument. Galileo nu se opunea Bibliei, ci unei interpretări științifice dogmatice a sa, influențată de Aristotel. Se credea cu tărie în faptul că Pământul stătea pe loc, în centrul universului, și că stelele și planetele, inclusiv Soarele, orbitau perfect în jurul lui.
Așa cum astăzi autoritatea științifică supremă este Darwin, în secolul al XVII-lea științei (sau „filozofiei naturale”, cum era numită), ce includea și studiul naturii universului, i se atribuia o interpretare dogmatică aristoteliană. Influența acestui filozof a fost copleșitoare, mai ales datorită efortului depus de Toma din Aquin (1225-1274). „Biserica a acceptat treptat lucrarea lui Aquino,” a observat Richard Tarnas, „iar corpusul aristotelic a fost ridicat la statutul de dogmă creștină”[v].
Este esențial să ne amintim că „ereziile” lui Galileo nu aduceau atingere Scripturii ci interpretării acesteia de un grec păgân care a trăit cu 300 de ani înaintea lui Iisus – acesta este Aristotel, un Darwin al epocii sale.
Prima erezie
Prima acuzație împotriva lui Galileo a fost că promova ideea că Soarele, și nu Pământul, se află în centrul universului.
Științific, Galileo nu avea dreptate. Soarele nu este centrul universului, ci al sistemului nostru solar, care plutește în suburbiile exterioare ale Căii Lactee, una dintre miliardele de galaxii ale infinitului. Însă unde plasează Scriptura Soarele, raportat la cosmos? Care cuvinte insuflate spun că este sau că nu este centrul universului? Cum de a fost Galileo acuzat de erezie pentru un subiect pe care Biblia nu-l menționează?
Răspunsul este clar: erezia lui Galileo nu s-a aplecat asupra Bibliei, ci a unei interpretări ale sale – o paralelă înspăimântătoare a evoluționiștilor teiști de astăzi. Nu a contat lipsa oricărei referiri la acest subiect. Aristotel, în schimb, s-a pronunțat în acest sens, iar fiindcă Scriptura a fost interpretată din această perspectivă, un subiect astronomic a luat o asemenea anvergură teologică încât Inchiziția a amenințat să tortureze un vârstnic pentru că nu susținea această poziție.
A doua erezie
Cum rămâne cu teoria potrivit căreia Soarele este „inamovibil”?
Pe această temă, biserica putea recurge la texte sfinte. Trebuie să ne întrebăm, însă, dacă Biblia ne învață ce au susținut filozofii, că Soarele orbitează Pământul.
De pildă, Psalmul 19:4-6, spune referitor la Soare:
„În ceruri El a întins un cort soarelui.
Și soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:
răsare la un capăt al cerurilor și își isprăvește drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldură lui.”
Nu demonstrează aceste versuri mișcarea Soarelui pe cer, asemenea unui „mire care iese din odaia lui de nuntă” sau unui bărbat puternic care „se aruncă în drumul lui”? Aceste metafore sugerează mișcare. Nu ne învață Biblia că Soarele, și nu Pământul, se mișcă?
Într-adevăr?
Mai întâi, acestea sunt metafore dintr-un poem, așa că în ce măsură își are literalul locul aici? Autorul de psalmi a scris în același loc și despre lucrările mâinilor Lui și că „și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit” (Psalmul 19:2-3). Vorbesc fenomenele celeste orice limbă, astfel încât să auzim rostirea divină în propria noastră limbă? Fie lumea era cu totul diferită pe vremea împăratului David, fie poetul folosea limbajul poetic să exprime un adevăr mai profund decât metafora folosită.
Psalmul 19 este o expresie poetică a puterii lui Dumnezeu, așa cum este revelată în ceruri. Nici psalmul nu este cosmologie, și nici cuvintele lui Isus nu sunt fiziologie: „Pentru ce cârtiți în inimile voastre?” (Luca 5:22).[vi]
Cum rămâne cu textele de felul acesta: „Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” (Eclesiastul 1:5)? Sau: „Răsărea soarele pe pământ când a intrat Lot în Țoar.” (Geneza 19:23).
Cum rămâne cu acestea? Sensul contemporan al termenilor „răsărit” și „apus” reflectă ceea ce se întâmplă de fapt: rotația Pământului pe axa sa, făcând să apară Soarele pe cer dimineața, și apoi părând că se mișcă pe cer toată ziua, numai ca să dispară în spatele liniei de orizont. Cuvintele sfinte nu indică așa ceva. Ele exprimă nu ceea ce se întâmplă, ci ceea ce ni se pare. Cum ar putea să fie un răsărit exprimat altfel? „Cum se învârte Pământul pe axa sa, că Soarele pare că dispare foarte frumos în spatele orizontului”?
„Răsăritul” și „apusul” au căpătat o asemenea importanță pentru că teologia a încorporat ipoteze științifice false, la fel cum se întâmplă astăzi, însă cu Darwin, nu cu Aristotel. Dacă Biserica nu ar fi adoptat cosmologia lui Aristotel și nu ar fi creat o problemă teologică din ceea ce Biblia nu ne învață, romano-catolicismul ar fi fost scutit de gafa situației lui Galileo.
A treia erezie
Este ironic faptul că în numele credinței, biserica a acuzat un om de erezie. Nu numai că teoria nu aducea atingere Scripturii, însă poziția științifică apărată de creștini s-a dovedit falsă.
Galileo a fost condamnat nu numai pentru că a contestat mișcarea și poziția Soarelui ci și pentru că a susținut că Pământul nu era centrul universului.
Însă unde așază Biblia Pământul în centrul universului? Din nou, această supoziție îi aparține lui Aristotel, nu Scripturii. O altă ironie este că invocând credința, biserica a acuzat un om de erezie pentru că a contestat o tradiție științifică care s-a dovedit eronată.
A patra erezie
Cum rămâne cu mișcarea Pământului? Nu ne arată următoarele versete că Pământul într-adevăr nu se mișcă?
„Domnul împărățește îmbrăcat cu măreție;
Domnul este îmbrăcat și încins cu putere:
de aceea lumea este tare și nu se clatină.”
(Psalmul 93:1)
Versetele sunt clare. Chiar și reformatorii protestanți, ca de pildă Luther și Calvin, le-au luat drept dovadă a unui Pământ inamovibil.
Cum să privim următoarele versete?
„Pământul se rupe, pământul se sfărâmă,
pământul se crapă,
pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă;
păcatul lui îl apasă, cade, și nu se mai ridică.”
(Isaia 24:19-20)
„Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui”
(Isaia 13:13)
„Domnul răcneşte din Sion,
glasul Lui răsună din Ierusalim
de se zguduie cerurile şi pământul,
(Ioel 3:16)
”O spun în gelozia și în focul mâniei Mele: în ziua aceea, va fi un mare cutremur în țara lui Israel.”
(Ezechiel 38:19)
În mod evident, Pământul nu este inamovibil. Și cutremurele, existente și pe vremea Bibliei, sunt dovezi ale acestei afirmații. Orice altceva ar spune aceste texte, este clar că nu sugerează că Pământul nu se mișcă.
Referințele la Pământul care se clatină „ca un om beat” nu se referă la orbita sau la axa Pământului. Nici textele care sugerează că Pământul „nu se clatină” nu descriu axa sau orbita Pământului. Textele trimit la puterea și măreția Dumnezeului Creator și Judecător. Versetele nu au nicio legătură cu cosmologia, tot așa cum cuvintele rostite de Petru lui Anania nu se referă la anatomie și la fiziologie: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei?” (Faptele apostolilor 5:3).
Din nou, numai Biserica Catolică a creat aceste false probleme, căutând să încorporeze ultimele și cele mai noi descoperiri științifice în credință.
Aristotel și Darwin
Pe scurt, contrar bunului simț, povestea lui Galileo rămâne un exemplu de practică bisericească pe care îl regăsim și astăzi: interpretarea Bibliei prin intermediul celei mai recente paradigme științifice. Pe vremea lui Aristotel, era vorba de dogma aristoteliană, pe când astăzi este vorba despre darwinism sau oricare variantă recentă a acestuia.
Chiar dacă Aristotel ar fi avut dreptate, nu ar fi contat. În schimb, dacă Darwin are dreptate, Iisus greșește.
Există însă o diferență majoră între ceea ce a făcut biserica în secolul al XVII-lea și ceea ce fac evoluționiștii teiști astăzi. În timp ce modelul cosmologic centrat pe Pământ nu este amintit în Biblie (putea să fie corect pentru că nu ar influențat învățămintele scripturale), teoria evoluționistă contrazice Biblia în orice fel se poate închipui. Chiar dacă Aristotel ar fi avut dreptate, nu ar fi contat. În schimb, dacă Darwin are dreptate, Isus greșește.
Albert Einstein a scris prefața traducerii în engleză a cărții lui Galileo Galilei, Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii, unde a afirmat: „Leitmotivul pe care îl recunosc în această carte este lupta înflăcărată împotriva oricărui fel de dogmă autoritară.”
Einstein avea dreptate. Procesul lui Galileo este un exemplu de luptă împotriva „oricărui fel de dogmă autoritară”, o dogmă care se bazează pe autoritatea științei și care este la fel de neînduplecată și intolerantă astăzi ca în secolul al XVII-lea. Nu numai că procesul lui Galileo nu relevă riscurile pe care le are de înfruntat religia care se opune științei, el ne arată ce se întâmplă în clipa în care religia capitulează în fața științei.
Clifford Goldstein este redactorul Adult Bible Study Guide [Ghidul studiului biblic pentru adulți]. Acest articol este o adaptare a unui manuscris intitulat Baptizing the Devil: Evolution and the Seduction of Christianity [Botezându-l pe diavol: evoluția și seducerea creștinismului].
Trimiteri bibliografice:
[i] Galileo Galilei, Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii. Ptolemeic și copernician (București: Editura Științifică, 1962).
[ii] Ibid., 33.
[iii] Ibid, 86.
[iv] Ibid.
[v] Richard Tarnas, The Passion of the Western Mind (New York: Ballantine Books, 1991), 193.
[vi] Subliniere adăugată.
Acest articol a fost preluat de la: https://adventistreview.org/galileos-heresies/
