,,Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului!” – Ieremia 8:7
Toamna se apropie de final, iar vânturile reci din regiunea arctică încep să bată înspre sud, semn că iarna e aproape. În curând, regiunile nordice se vor acoperi de zăpadă și gheață. Dintr-o dată, se aude un zgomot din cer. Când privești în sus, poți observa un stol de păsări care migrează spre sud, fugind de frig și căutând locuri mai călduroase. Stoluri și cârduri de păsări își continuă călătoria de sute de kilometri. Primăvara, fenomenul are loc din nou, iar păsările migrează spre nord pentru a se reproduce și pentru a-și crește puii. Migrația este inconfundabilă, anuală și ritmică, dezvăluind una dintre marile minuni ale lumii naturale.
Cum se explică astfel de migrații? În primul rând, de ce migrează păsările? Cum știu ele când este momentul să își înceapă lunga lor călătorie? Ce le ghidează traseul și direcția de zbor? Cum își cunosc ele destinația și cum se pregătesc pentru călătorie?[1]
Aceste întrebări și multe altele i-au preocupat ani de zile pe oamenii de știință în cadrul cercetărilor lor. Unele întrebări au primit răspunsuri clare, dar altele încă sunt cercetate. Pentru un om de știință convins de viziunea creștină asupra lumii, migrația păsărilor este încă o dovadă că există un design divin în spatele acestor minuni ale naturii.
Dispersia păsărilor migratoare
În cazul păsărilor, migrația înseamnă de obicei o călătorie dus-întors care se realizează anual. În mare parte, acest fenomen se întâmplă cu păsările provenite din vastele teritorii ale emisferei nordice, care sunt acoperite periodic de zăpadă și îngheț. Stoluri de păsări din Eurasia și America de Nord trec de Ecuator pentru a-și petrece iarna în Africa sau America de Sud.
De exemplu, o chiră polară[2], care a fost marcată pentru a fi urmărită, a fost recuperată 90 de zile mai târziu pe coasta Africii de sud-est, la o distanță de 14.481 km (9.000 de mile) de locul său de origine din partea nordică a globului pământesc. O altă chiră polară a zburat mai mult de 10.000 de mile (16.090 km) din Groenlanda pentru a ajunge în sud-estul Africii. O altă chiră polară, care a fost marcată pe coasta arctică a Rusiei, a fost găsită în largul Australiei, la o distanță impresionantă de cel puțin 14.000 de mile (22,526 km).
Fugaciul cu târtiţă albă[3] face aceeași călătorie peste ocean toamna, din apele Canadei până la marginea Antarcticii. Dintre păsările terestre, bobolincul[4] navighează 7.000 de mile (11.263 km) sau mai mult, între câmpurile de trifoi din Canada și pajiștile din Argentina. Cea mai faimoasă pasăre migratoare din Europa este mult iubita barză albă. Uneori, berzele zboară pe curenții de aer cald pentru a ajunge la o altitudine mare înainte de a plana 10 mile peste apă către Africa.
Fugaciul de țărm[5] a fost observat zburând cu peste 161 km pe oră. Unele păsări migrează pe distanțe lungi deasupra apei și zboară până la 4.267 m (14.000 picioare). Cea mai înaltă altitudine înregistrată până în prezent este de 29.500 de picioare (8,992 m) pentru gâștele din apropierea nord-vestului Indiei.
Cum călătoresc păsările în timpul migrației?
Cei mai mulți biologi propun patru teorii pentru distanțele mari pe care păsările le parcurg și indică faptul că păsările utilizează una dintre acestea sau o combinație a acestor teorii.
Utilizarea reperelor vizuale. Aceasta a fost mult timp o teorie populară. Multe păsări par să urmeze indicii vizuale, cum ar fi râurile, liniile de coastă și lanțurile muntoase, pentru a ajunge la destinația corectă. Cu toate acestea, această idee nu explică modul în care păsările nu se pierd în timpul primei lor călătorii.
Utilizarea soarelui. Conform acestei teorii, păsările, ca și oamenii, posedă un ceas circadian intern care le permite să urmărească ciclul zilnic de lumină și întuneric. Împreună cu acest ceas intern, păsările par să folosească umbrele cauzate de Soare pentru a-și da seama de locul unde se află. Prin utilizarea acestor două elemente, păsările ar fi capabile să folosească Soarele ca pe o busolă.
Păsările care călătoresc pe timp de zi se orientează în funcție de poziția Soarelui. Dar în zilele înnorate, când păsările nu pot vedea deloc Soarele, cum se pot orienta corect? Ele au un ceas al timpului în interiorul lor, după care se ghidează. Poate că acest lucru poate fi explicat ca rezultat al creației lui Dumnezeu.
Orientarea după stele. Deoarece multe păsări călătoresc noaptea, se pare că acestea au învățat să folosească stelele pentru a se orienta. Păsările se pot orienta în raport cu Steaua Polară și, spre deosebire de busola solară, această nouă „busolă stelară” nu este dependentă de timp. Păsările tinere par să folosească acest model de rotație al stelelor pentru a face distincția între nord și sud. Această teorie este susținută de un experiment care a fost realizat cu păsările indigo.[6]
Unele păsări par să fie capabile să se folosească de un anumit pattern al stelelor, de anumite grupuri mici de stele sau chiar de poziția Lunii pentru a determina direcția în care trebuie să zboare. Un dezavantaj al utilizării stelelor pentru orientare este faptul că Steaua Polară nu poate fi văzută în emisfera sudică. O altă problemă apare în nopțile înnorate, când stelele nu pot fi văzute.
Utilizarea câmpului magnetic al Pământului. Biologii au două teorii diferite cu privire la modul în care păsările ar putea folosi câmpul magnetic al Pământului pentru a se orienta. Una dintre ele are de-a face cu faptul că păsările au în ochi anumiți pigmenți care devin slabi din punct de vedere magnetic atunci când absorb lumina și, astfel, se modifică anumite semnale nervoase pe care ochii le trimit la creier.[7] O a doua teorie, care este totodată și cea mai populară, a apărut ca urmare a faptului că oamenii de știință au detectat mici cristale de magnetită de-a lungul tractului olfactiv din creierul unor păsări.
Biologii încă nu știu cum pot simți păsările poziția cristalelor de magnetită din capul lor. În momentul de față există puține date experimentale pe această temă. (În mod interesant, unii cercetători spun că și oamenii au capacitatea de a simți câmpul magnetic). Două observații sunt demne de luat în seamă. În primul rând, iată una cu referire la porumbeii voiajori:
„Teste amănunțite, realizate pe porumbei voiajori și pe alte păsări care prezintă această capacitate de a aprecia direcția, arată că păsările sunt influențate de schimbarea câmpului magnetic… Dacă păsările sunt lăsate libere în locuri în care câmpul magnetic al Pământului este foarte puternic, abilitatea lor de a se îndrepta spre casă este complet perturbată…
„În fiecare craniu de porumbel, (cercetătorii) au localizat o mică bucată de țesut de 1 mm per 2 mm (aproximativ 1/16 inci pe 1/8 inci) care avea proprietăți magnetice. Cercetările realizate în interiorul acestui țesut, cu ajutorul unui microscop electronic, au dezvăluit prezența a peste zece milioane de cristale minuscule, fiecare având o lungime de patru ori mai mare decât lățimea. Alte teste au demonstrat că aceste cristale erau realizate din magnetită, un compus de fier-oxigen din care sunt făcute acele de busolă.”[8]
În al doilea rând, în urma unei cercetări asupra migrației păsărilor din nordul statului Wisconsin până în Amazon, s-au observat următoarele:
„Modul în care păsările își găsesc drumul, de la un simplu pin din nordul statului Wisconsin până în Amazon și apoi înapoi, nu este încă pe deplin înțeles de știință. Dar o jumătate de secol de cercetări aduce puțină lumină asupra acestui fapt uimitor.
„Păsările pot urmări soarele, luna și stelele, folosindu-se de mișcarea lor aparentă ca de o busolă. Păsările folosesc și alte simțuri. Ele pot detecta câmpuri magnetice slabe cu ajutorul unor mici cristale de magnetită din creierul lor. Ele urmăresc mirosuri slabe, așa cum face un somon care se întoarce din ocean în râul său natal. Ele pot vedea lumina polarizată și se pot folosi de presiunea barometrică. Împreună cu memoria și impulsurile genetice care le ajută să se îndrepte într-o anumită direcție, păsările folosesc o combinație a acestor simțuri pentru a traversa continentele și oceanele.”[9]
Recent, s-a descoperit că fluturii monarh au o busolă magnetică internă care le permite să călătorească pe timp de iarnă fără a fi ghidați de lumina soarelui.[10] După cum s-a menționat în paragrafele de mai sus, s-a demonstrat că unii pești și fluturi își folosesc, de asemenea, simțurile de detectare a elementelor magnetice. (A se vedea rubrica de mai jos, „Migrația somonilor”).
Migrația somonilor: folosind simțul magnetic?
Unul dintre misterele naturii este modul în care somonii reușesc să navigheze în oceane și să se întoarcă în aceeași apă din care au venit pentru a se reproduce. Se știe că mirosul sau gustul unui anumit curs de apă joacă un rol important. Somonii pot simți mirosul pârâului din care au venit dacă se află suficient de aproape de gura acestuia, astfel încât apa să nu fi fost diluată până la punctul în care nu mai poate fi recunoscută.
Dar ce rol poate avea mirosul atunci când peștii migrează pe distanțe de mii de kilometri în largul oceanului și traversează curenți oceanici care distrug orice posibilă „urmă” a râului din care au plecat somonii și care i-ar putea aduce înapoi? În orice caz, se știe că somonii nu urmează drumuri complicate spre casă pentru a răspunde instinctului de reproducere, ci se deplasează direct spre locurile de reproducere pe calea cea mai scurtă atunci când ajung la maturitate sexuală.
Ce anume îi îndrumă în direcția cea bună? Probabil că există mai multe moduri prin care peștii se orientează pentru a-și găsi drumul. O „amprentă” olfactivă este înmagazinată în memoria puiului de somon atunci când acesta părăsește râul natal. Acest lucru le permite mai târziu somonilor să identifice râul natal după miros, când se vor întoarce dinspre ocean. Dar pentru a se apropia de gura râului natal în momentul în care se întoarce din largul mării, somonul trebuie să identifice cel puțin încă o urmă pentru a ajunge în zona respectivă. S-a demonstrat că unii pești reușesc într-un mod remarcabil să perceapă azimutul[11] și altitudinea Soarelui și s-a mai demonstrat că aceștia sunt sensibili și în funcție de ora din zi. În condiții ideale, acest lucru ar permite determinarea nordului geografic, dar într-o regiune în care cerul este acoperit de nori în majoritatea timpului (așa cum se întâmplă în Pacificul de Nord și în Marea Bering) și dat fiind faptul că peștii înoată noaptea și se deplasează în ape adânci pe timpul zilei, diversele indicii astrale nu ar fi disponibile în mod constant. Prin urmare, probabil că se folosește o altă modalitate de corectare a orientării. Se bănuiește cu tărie că abilitatea de a percepe câmpul magnetic al Pământului ar putea oferi această metodă suplimentară… Extrapolând aceste constatări la procesul de migrație, se presupune că, după ce puii de somon au crescut și au intrat în apa sărată, au loc schimbări chimice și hormonale care imprimă în sistemul nervos al peștilor o „memorie” a latitudinii și longitudinii sale magnetice în momentul în care intră în ocean.
Se pare că există două modalități prin care câmpul magnetic poate influența sistemul nervos al peștilor. Prima modalitate este legată de faptul că magnetita, mineralul feromagnetic din creierul creaturii, poate funcționa ca o busolă biologică care este „setată” în momentul intrării în ocean (magnetita se găsește în tot spectrul biologic, de la bacterii la delfini). Informațiile reținute sunt componentele verticale și orizontale ale câmpului magnetic al Pământului în acel punct și declinația componentei orizontale, care reprezintă diferența dintre nordul magnetic și nordul adevărat, determinată probabil de Soare. Acești factori, luați împreună, oferă o combinație unică pentru determinarea oricărei locații geografice.[12]
– Larry Gedney
În ciuda tuturor teoriilor și experimentelor care se ocupă de migrația păsărilor, există încă multe lucruri care nu sunt înțelese despre modul în care păsările își determină poziția în raport cu un punct fix. Adevărul este că ele continuă să migreze după un model ciclic și previzibil de-a lungul secolelor.
Ce determină migrația păsărilor?
Ce determină păsările să migreze? Când a început acest fenomen al migrației? Unii oameni de știință au sugerat la un moment dat că straturile de gheață din timpul Perioadei Glaciare ar fi putut fi inițial responsabile pentru acest fenomen al migrației. Această idee pare plauzibilă, dar nu explică migrația în multe părți ale lumii care nu au fost niciodată atinse de perioade glaciare. Prin urmare, majoritatea ornitologilor resping acum această teorie ca fiind cauza de bază a migrației.
Nu există nicio îndoială că păsările care provin din climatele calde s-au răspândit motivate fiind de căutarea hranei. Majoritatea oamenilor de știință care se ocupă de domeniul creației au susținut că era glaciară a existat timp de sute de ani în unele zone după Potopul lui Noe, din cauza schimbărilor climatice. După Potop, multe păsări au găsit hrană din abundență la latitudini mai mari, dar au fost nevoite să se retragă când a venit iarna.
Ce stimulează păsările să-și înceapă migrația aproximativ în același moment în fiecare an? Care este ceasul intern sau care sunt stimulii externi care determină acest fenomen? Din punct de vedere fiziologic, știm că glandele endocrine – care controlează cântecul masculilor și depunerea ouălor de către femele – suferă schimbări importante înainte de sezonul de împerechere. Alte schimbări au loc după încheierea sezonului de împerechere. Majoritatea păsărilor migrează în această perioadă.
În timp ce oamenii de știință evoluționiști pot avea opiniile lor, noi, în calitate de oameni de știință creștini, putem atribui toate aceste mistere magnetice designului lui Dumnezeu, la fel cum facem cu multe alte tipuri de migrație animală. Dumnezeu a făcut păsările să se adapteze la schimbările din mediul lor. Deoarece păsările au nevoie de o rezistență extraordinară pentru a călători pe distanțe lungi, aceste păsări migratoare au capacitatea de a stoca o cantitate mare de combustibil sub formă de grăsime, dublându-și uneori greutatea. În plus, cea mai mare minune a migrației este modul în care păsările găsesc drumul – abilitatea lor de navigare. Cu siguranță, se poate vedea un plan supranatural în toate acestea!
Concluzie
Felul în care păsările călătoresc constituie acea parte a migrației care i-a nedumerit cel mai mult pe oamenii de știință. Modul în care păsările își pot găsi drumul cu ușurință pe distanțe mari rămâne enigma nerezolvată a migrației. Atât de precis își pot urma traseele invizibile, încât oamenii de știință au bănuit din când în când că păsările posedă un simț special, necunoscut nouă. La un moment dat, s-a crezut chiar că au un simț kinestezic, prin care ar putea forma modele ale traseului lor în urma presiunilor exercitate asupra urechii interne. O altă idee a fost aceea că păsările călătoresc cu ajutorul reacțiilor la câmpul magnetic al Pământului, poate chiar la efectele sale de rotație. Totuși, niciuna dintre aceste ipoteze nu a rezistat testului experimental.
Cu toate acestea, Biblia ne invită să studiem minunile naturii și să vedem în ele dovezi ale operei unui Creator înțelept: „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa; păsările cerului, şi îţi vor spune;” „Uitați-vă la păsările cerului,… Tatăl vostru ceresc le hrănește.” (Iov 12:7, 8; Matei 6:26).
Deci, ce putem învăța observând sau studiind migrația păsărilor? În primul rând, nu toate păsările migrează. Prin urmare, migrația nu este legea tuturor păsărilor zburătoare. În al doilea rând, păsările urmează mai mult sau mai puțin aceleași rute de migrație. Această selecție nu poate fi întâmplătoare. În al treilea rând, înainte de păcat nu ar fi existat migrație, deoarece în lumea de dinainte de cădere nu ar fi existat un climat aspru care să necesite migrația păsărilor.
Luați în considerare migrația în sine și relația acesteia cu câmpul magnetic al Pământului și cu gravitația. Câmpul magnetic se modifică în funcție de latitudinea Pământului și de înălțime. Puterea gravitației se modifică, de asemenea, în funcție de latitudine, deși, de obicei, spunem că „gravitația este constantă”. Dumnezeu a creat Pământul, l-a populat cu tot felul de creaturi și a proiectat fiecare dintre aceste creaturi pentru a se putea adapta la circumstanțele sale. De asemenea, Soarele emană lumină și energii electromagnetice către toate creaturile. Acestea ar putea fi afectate de energia cuantică, chiar dacă nu o simt. Dumnezeu a înzestrat păsările cu abilitatea de a percepe și folosi subtilele variații de energie, precum și cu capacitatea de a detecta chiar și cele mai mici fluctuații ale gravitației și ale câmpului magnetic, într-un mod care depășește înțelegerea noastră umană, permițându-le să se orienteze cu precizie în călătoriile lor. În măsura în care acest lucru se întâmplă, migrația dezvăluie proiectarea inteligentă și providența binevoitoare a lui Dumnezeu.
Lecții despre providență și încredere
„Rândunica și cocorul observă schimbările de anotimpuri. Ei migrează dintr-o țară în alta pentru a găsi un climat potrivit pentru confortul și fericirea lor, așa cum a fost conceput de Domnul.”[13]
„Păsările învață dulcea lecție a încrederii. Tatăl nostru ceresc le asigură hrana; dar chiar și așa ele trebuie să adune hrana, trebuie să-și construiască cuiburile și să-și crească puii. În fiecare clipă, ele sunt expuse dușmanilor care caută să le distrugă. Și totuși, cât de bucuroase își fac treaba! Cât de pline de bucurie sunt cântecele lor mici!”[14]
– Ellen G. White
Articolul a fost scris de Kyu Bong Lee (D. Sc., Universitatea Sungjun), profesor de fizică la Facultatea de Științe Naturale a Universității Sahmyook din Seul, Coreea. E-mail: leekb@syu.ac.kr
Articol preluat de la următorul link: https://dialogue.adventist.org/789/the-riddle-of-migratory-birds-another-evidence-of-gods-design
Recomandări
Kyu Bong Lee, “The riddle of migratory birds: Another evidence of God’s design,” Dialogue 13:2 (2001): 8-11
[1] Vezi Peter Berthold, Bird Migration: A General Survey (Oxford University Press, 1993); Peter Berthold, Control of Bird Migration (London: Chapman and Hall, 1996).
[2] Autorul folosește expresia arctic tern, care în limbajul de specialitate este Sterna paradisaea și are corespondent în limba română denumirea ,,chiră polară”. La o traducere superficială a termenului arctic tern,pot fi sugerate traduceri precum ,,rândunică de mare” sau ,,ciocănitoare arctică”, dar acestea nu sunt corecte. Pentru mai multe detalii, pot fi consultate urmatoarele surse: https://en.wikipedia.org/wiki/Arctic_tern
[3] https://avibase.bsc-eoc.org/species.jsp?avibaseid=153BA306
[4] https://avibase.bsc-eoc.org/species.jsp?avibaseid=F845062FC976B85B
[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Scolopacide
[6] Vezi www.channelone.com/ns/news/96/12/96/1205/story1.html; How Birds Migrate, About Hummingbirds– users.vnet.net/joecool/hummer.fact.html.
[7] Stephen Day, “Migration,” New Scientist 135 (September 12, 1992).
[8] T. Neil Davis, “Magnetic Navigation by Birds,” Alaska Science Forum, Article #345 (September 28, 1979).
[9] Steve Tomasko, “Mystery of Bird Migration: How They Get Here from There,” in Science Café, Columns (April 4, 2000).
[10] Orley Taylor, Jr., Monarchs’ Migration. E-mail:chip@falcon.cc.ukans.edu
[11] Unghi format de planul meridianului unui loc cu planul vertical care trece prin locul respectiv și printr-un punct dat.
[12] Larry Gedney, “Do Salmon Navigate by the Earth’s Magnetic Field?” Alaska Science Forum, Article #691 (November 23, 1984).
[13] Ellen G. White, Counsels to Teachers, Parents, and Students (Mountain View, California: Pacific Press Publ. Association, 1913), p. 189.
[14] Ellen G. White, Education (Mountain View, California: Pacific Press Publ. Association, 1952), pp. 117, 118.
