Contextul cultural al unei persoane poate influența viziunea acesteia asupra oamenilor din alte culturi … chiar înainte de a se fi întâlnit vreodată. Este oare posibil ca oamenii să aibă prejudecăți în privința felului se raportează la alte creaturi? Poate cultura științifică să modeleze perspectiva cercetătorilor asupra relațiilor dintre organisme și mediu într-un mod care să poată influența chiar direcția de dezvoltare a unor programe întregi de cercetare?
În luna noiembrie a anului 2016, prestigioasa Royal Society din Marea Britanie a găzduit o conferință cu scopul de a discuta dacă teoria evoluționistă ar putea fi ,,extinsă” pentru a include noile idei rezultate din ultimele descoperiri. Revista Nature a pus, de asemenea, problema în dezbatere (Fig. 1). Susținătorii status-quoului teoriei evoluționiste afirmau că noile descoperiri pot fi explicate cu ușurință în cadrul structurii actuale. În timp ce era un susținător al noii ,,Sinteze evoluționiste extinse”, Gerd Muller de la Universitatea din Viena, declarase anterior că o extindere a teoriei ar depăși ,,restricțiile” ,,externalismului”.[1] ,,Externalismul” este, în principiu, un mod de a gândi despre felul în care s-au format organismele, dar totodată poate influența și modul în care gândim și scriem despre comportamentul unei creaturi. Ce ar trebui să explice ,,externalismul” în teoria evoluționistă și de care elemente ale acesteia spera Muller să scape?
Fig. 1: Nature a recunoscut numărul din ce în ce mai mare de cercetători care nu sunt de acord cu anumite aspecte ale modelului darwinist și a lansat o discuție în 2014. Laland, K. et al. 2014. Are teoria evoluționistă nevoie de o regândire? Nature. 514 (7521):161-164.
Odată cu trecerea timpului, au avut loc dispute cu privire la originea formei unui organism, dacă aceasta provine din cauze externe sau interne. Stephen Jay Gould prezintă această discuție istorică astfel: „Desemnarea unuia dintre principii (internalism/structuralism sau externalism/funcționalism) ca fundament cauzal al biologiei, definește practic poziția oricărui om de știință față de lumea organică și cauzele sale ale ordinii. Oare ar trebui să considerăm formele taxonomice superioare ca fiind primare, iar adaptările locale ca o serie de detalii minore (adesea confuze) construite pe o măreție abstractă? Sau adaptările locale construiesc întregul sistem de jos în sus?… Această dihotomie continuă să definească o problemă majoră în dezbaterile evoluționiste moderne: își păstrează adaptarea funcțională sau constrângerea structurală prioritatea în stabilirea căilor și direcțiilor evolutive?”[2]
În această situație, aspectul care necesită cel mai mult să fie explicat este: de ce organismele par să se adapteze atât de bine la mediul lor? Acestea au trăsături care par să se coreleze cu precizie la proprietățile naturii și chiar să exploateze condiții externe (de exemplu, inerția și gravitația). Cei care adoptă o perspectivă ,,externalistă”, consideră că aceste trăsături sunt impuse organismelor din exterior. În general, acest lucru se întâmplă tocmai datorită condițiilor externe, denumite ,,presiuni selective”, care se potrivesc atât de bine cu trăsătura respectivă. Michael Denton explică faptul că, în conformitate cu paradigma ,,denumită adesea funcționalism, principalele modele ale vieții (membrul pentadactil, planurile corporale etc.) nu sunt rezultatul unei legi fizice, adică nu sunt imanente în natură sau nu rezultă din constrângeri fizice intrinseci inerente materiei biologice, ci sunt mai degrabă rezultatul unor adaptări specifice construite adițional prin selecție în cursul evoluției, pentru a servi unor scopuri funcționale particulare, scopuri care sunt impuse de mediu și care sunt exterioare organismului însuși”.[3]
Puțini sunt cei care recunosc faptul că, în abordarea ,,externalistă”, organismele sunt privite, în esență, ca niște bucăți pasive de lut care sunt modelate de mediul lor. De fapt, doi cercetători au declarat că acesta este exact modul în care teoria lui Charles Darwin cuprinde relația organism-mediu: ,,El (Darwin) a acceptat punctul de vedere conform căruia mediul instruiește direct organismul cum să varieze și a propus un mecanism pentru a moșteni aceste schimbări… Organismul era ca plastilina, iar remodelarea acestuia presupunea ca fiecare dintre miliardele de granule mici să fie libere să se miște puțin în orice direcție pentru a genera o nouă formă…. Dacă un organism avea nevoie de o aripă, de un deget opozabil, de picioare mai lungi, de picioare palmate sau de dezvoltarea placentei, oricare dintre acestea ar fi apărut în condiții de selecție adecvate în timp.”[4] Marta Linde Medina, un alt teoretician de frunte în acest domeniu, rezumă astfel ideea anterioară: „ca urmare, organismele sunt la fel de pasive ca materia care le formează.”[5]
,,Externalismul” are o puternică atracție filozofică pentru cei care pledează în favoarea unor explicații complet naturaliste ale fenomenelor biologice. Cu siguranță nu este teleologic. ,,Externalismul” poate, de asemenea, să alimenteze opinia conform căreia, dacă Dumnezeu nu a creat natura, natura se poate crea pe sine într-un fel sau altul – putând inclusiv duce la crearea de ființe vii. Este interesant cum conceptul de ,,externalism” are o importanță similară atât în teoria evoluției dezvoltată de Darwin, cât și în teoria comportamentului uman promovată de influentul psiholog B. F. Skinner. ,,În primul rând, ambele teorii se bazează pe un model de explicație externalist sau ,«din afară înăuntru», în care structura sau comportamentul ființelor vii este văzut ca o consecință a mediului lor. În al doilea rând, ambele se bazează pe un proces care poate fi descris în mod vag ca «încercare și eroare».”[6]
,,Externalismul” este în prezent punctul de vedere dominant în biologie. Denton susține că, probabil, orice perspectivă din afara externalismului ar fi ,,foarte străină” și practic ,,de neconceput pentru majoritatea biologilor vorbitori de limbă engleză.”[7] Dar dacă această abordare este incorectă, în sensul că s-a inversat relația de cauzalitate? Această perspectivă actualizată poate fi indicată de valurile de descoperiri documentate de Gerd Muller și alții. Aceștia au descoperit rolul principal al factorilor interni.
Ce s-ar întâmpla dacă populațiile de organisme ar putea fi văzute dintr-o perspectivă bazată pe design ca și cum ar călători prin diverse medii, asemenea vehiculelor proiectate de oameni? Designul unei entități este întotdeauna o trăsătură internă, deoarece designerii includ în proiectare răspunsul adecvat la toate condițiile externe anticipate. În mod similar, organismele ar putea avea capacitatea înnăscută de autoadaptare. Astfel, designul intrinsec ar putea controla atât planul său corporal de bază, cât și 100% din capacitatea sa de a se adapta la condițiile externe. Programarea internă prevede, de asemenea, ca anumite condiții externe să constituie un stimul sau un semnal atât pentru lucrurile create de om, cât și pentru organisme. Sistemele create în mod natural gestionează identificarea situațiilor complexe și își reglează intern funcționarea în primul rând prin soluții specifice adaptate la provocările mediului și rareori sau aproape niciodată prin metoda „încercare și eroare”. Indivizii (sau populațiile pe parcursul mai multor generații) ar putea detecta activ condițiile de mediu și ar putea exprima o gamă de fenotipuri pornind de la un genotip relativ stabil, controlat de sisteme intrinseci.
Îmbogățirea panopliei fenotipice este reprezentată de capacitatea mai multor sisteme biologice de a ,,învăța” din interacțiunile cu mediul înconjurător prin procese similare cu sistemul de calcul ,,Watson” al IBM; ceea ce înseamnă că organismele sunt proiectate cu o natură deja concepută pentru a fi educată. Se poate demonstra faptul că organismele sunt responsabile pentru adaptarea cu succes a trăsăturilor lor la diferite condiții de mediu, în loc să susținem ideea externalismului că mediile personificate acționează, selectează și rețin anumite trăsături pentru a crea organisme.
Poate că relația strânsă dintre organism și mediu ar putea fi explicată prin faptul că populațiile de organisme active, care soluționează probleme, urmăresc în permanență schimbările de mediu prin mecanisme înnăscute pentru a exprima fenotipuri ereditare cu potențial de rezolvare a problemelor – care precedă deja provocările mediului. Merită să ne gândim la acest aspect, deoarece o abordare ,,internalistă” ar putea fi confirmată de continuarea cercetărilor.
Articol preluat de la: https://www.grisda.org/organisms-in-their-niche-passive-modeling-clay-or-problem-solving-entities-1#7
Articol publicat de Geoscience Research Institute la data 5 Aprilie 2017.
Articol scris de Randy J. Guliuzza, P.E., M.D. – inginer profesionist licențiat și doctor în medicină, anterior certificat în medicină aerospațială, care acum este specializat în cercetarea principiilor inginerești de adaptare biologică.
[1] Muller, G. B. and M. Pigliucci. 2010. Evolution—The Extended Synthesis. Cambridge, Mass.: The MIT Press, p. 13.
[2] Gould, S. J. 2002. The Structure of Evolutionary Theory. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, p. 252.
[3] Denton, M. J. 2013. The Types: A Persistent Structuralist Challenge to Darwinian Pan-Selectionism. BIO-Complexity, (3):1−18. doi:10.5048/BIO-C.2013.3
[4] Kirschner, M. and J. Gerhart. 2005. The Plausibility of Life. New Haven: Yale University Press, p. 3. 31.
[5] Linde Medina. M. 2011. Reply to the Comments on “Natural Selection and Self-Organization: A Deep Dichotomy in the Study of Organic Form.” Ludus Vitalis 19 (36):387-397.
[6] Godfrey-Smith, P. 2010. It Got Eaten. London Review of Books. 32 (13):29-30. http://www.lrb.co.uk/v32/n13/peter-godfrey-smith/i…
[7] Denton, M. Two Views of Biology: Structuralism vs. Functionalism. Posted on evolutionnews.org February 3, 2016 accessed on March 28, 2017. https://www.evolutionnews.org/2016/02/two_views_of_bi/
