Povestea pe care ne-o spun fosilele

Paleontologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea fosilelor animale şi vegetale – resturi sau urme de organisme care au existat în trecut, cum ar fi un schelet, o urmă de picior sau amprenta unei frunze. Ca ştiinţă, paleontologia este legată atât de geologie (– pentru că studiază fosile conservate în depozitele sedimentare ale scoarţei terestre –), cât şi de biologie, din moment ce studiază forme străvechi de viaţă, acum pietrificate.[1] Deşi deseori descoperirile de fosile sunt folosite pentru a sprijini teoria evoluţionistă, articolul de faţă va demonstra că acestea susţin puternic relatarea biblică a potopului universal.[2]

Studiul fosilelor este o ştiinţă antică. Egiptenii şi grecii sunt cei care au identificat fosile de animale marine. Leonardo da Vinci a definit fosilele ca rămăşiţe ale organismelor din trecut, iar Alessandro, compatriotul său, a explicat prezenţa lor în munţi ca fiind cauzată de ivirea patului marin.[3] În secolul al XVI-lea, Gesner a publicat un catalog ce conţinea prima colecţie europeană de fosile. Detaliile în ceea ce priveşte descoperirea şi originea lor au urmat treptat în timpul secolului al XVII-lea[4] şi după aceea.

Din punct de vedere etimologic, „fosilă” înseamnă ceva excavat, extras din pământ. Termenul este de asemenea folosit pentru toate dovezile existenţei vieţii din trecutul îndepărtat.[5] Un organism se transformă în fosilă doar în anumite condiţii:

• Organismul trebuie să fie îngropat imediat, astfel încât să fie izolat şi să se evite distrugerea sa de factorii mecanici, chimici şi biologici din mediul înconjurător. Astfel, toate fosilele devin o dovadă a acestui tip de îngropare.[6]
• Organismul trebuie să fie conservat cu ajutorul sărurilor minerale, în general calciu ori siliciu, dizolvate în sedimentele în care este îngropat.[7]
• Această mineralizare se produce datorită presiunii sedimentelor, făcând ca sărurile să pătrundă în organism.
• În anumite cazuri este posibil ca organismul să fie complet conservat prin îngheţare, prin încastrarea în răşină fosilă – chihlimbar – sau prin îngroparea în asfalt sau turbă/cărbune.[8]

La început, paleontologia s-a concentrat asupra organismelor fosilizate, fie complete, fie fragmente din ele. Însă, în perioada recentă, orizontul investigaţiilor a fost lărgit, astfel încât să includă diverse aspecte corelate cu organismele străvechi, precum cochilii exterioare sau interioare, vizuine sau adăposturi, excremente (numite „coprolite”), amprente de picioare şi urme, precum şi toate celelalte dovezi ce semnalează nu numai existenţa, dar şi acţiunile directe ale unui organism. Un exemplu poate fi cel al urmelor – acum pietrificate – din noroi, lăsate de rămăşiţele de plante luate de apă.[9] Există autori care includ în această categorie chiar şi urmele de valuri sau cele lăsate de picăturile de ploaie.

Nevoia de precauţie

Trebuie menţionat un risc major pe care îl presupune studiul fosilelor. În cazurile în care s-au găsit doar părţi dintr-un organism sau organismul a suferit transformări prin procesul de fosilizare, oamenii de ştiinţă consideră că este necesar să reconstruiască organismul pentru a fi posibilă interpretarea fosilei în comparaţie cu organisme existente în prezent sau/şi cu fosile similare. Acest proces este supus presupunerilor şi imaginaţiei celui care execută reconstrucţia, aşadar aceasta nu poate fi total obiectivă sau de încredere.[10]

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte clasificarea fosilelor. Mulţi autori recunosc faptul că sistemul lor de clasificare – în afara faptului că este artificial – presupune acceptarea unei cosmoviziuni personale.[11] Din cauza acestui element subiectiv regăsit în interpretare sau reconstrucţie şi din cauza lipsei de informaţii, ne putem aştepta la existenţa unor erori în concluziile cercetătorilor. În plus, au existat cazuri în care investigatorul a cedat „paradigmelor” proprii, falsificând fapte, mai ales în domeniul paleoantropologiei (studiul fosilelor umane).[12]

Stratigrafia şi fosilele

În secolul al XVIII-lea, W. Smith a propus clasificarea formaţiunilor geologice după fosilele găsite în interior. Acest principiu este aplicat în paleontologie şi în geologie.[13] Deşi o succesiune neîntreruptă de fosile şi roci nu poate fi găsită niciunde în lume, oamenii de ştiinţă au creat o coloană geologică ideală, corelând fosile şi sedimente din diverse locaţii, cele mai multe din Europa.[14]

Pentru a descrie fiecare „perioadă” din această coloană geologică, s-au folosit „fosile-ghid” – fosile specifice găsite în stratul respectiv. O caracteristică frapantă a coloanei geologice o reprezintă apariţia şi dispariţia[15] bruscă a unora dintre acele „fosile-ghid”, fără urmă de strămoşi sau descendenţi direcţi.

Coloana stratigrafică poate fi interpretată pe baza a două teorii sau tipare: uniformitarianism (sau actualism) şi catastrofism (sau deluvialism). Către acestea ne vom îndrepta atenţia acum.

Uniformitarianismul

Mai mulţi filosofi greci au susţinut teoria că fenomenele naturale prezente contribuie la explicarea evenimentelor din trecut. În 1788, J. Hutton a adoptat această idee în conceperea teoriei sale privitoare la istoria Pământului, afirmând că el nu a observat „vreun vestigiu al unui început sau vreun semn prevestitor al unui sfârşit.”[16] Această teorie care se aplică în geologie şi paleontologie este cunoscută ca uniformitarianism, sau actualism. Teoria susţine că toate fenomenele pot fi explicate ca reprezentând rezultatul unor forţe care au acţionat în mod uniform de la originile vieţii şi până în prezent. Să evaluăm această teorie din perspectiva dovezilor paleontologice.

Oamenii de ştiinţă care aderă la uniformitarianism ignoră originea din Cambrian a organismelor reprezentative din majoritatea „încrengăturilor” actuale – Cambrianul fiind prima perioadă din Paleozoic – şi numesc apariţia lor bruscă „explozia vieţii.”[17] Acesta este motivul pentru care paleontologii folosesc taxonomia actuală, care facilitează clasificarea fosilelor pe baza dovezilor cu privire la schimbări mici în natură. Unii autori propun o serie filetică (istoria ancestrală) a anumitor animale, cum ar fi calul. Dar este dificil să fundamentezi aceste serii pe informaţiile oferite de fosile. Conform spuselor lui S. J. Gould, întotdeauna vor „lipsi nişte verigi.”[18]

Gerald Kerkut scoate în evidenţă faptul că Seymouria, o presupusă „verigă între amfibieni şi reptile, a fost găsită, din păcate… la 20 de milioane de ani” distanţă de timpul în care ar fi trebuit să apară.[19] Potrivit unor paleontologi, găurile acestea geologice sunt proverbiale[20]. De aceea arheopterixul, care a fost considerat o „verigă”, este acum considerat pasăre.[21]

Din moment ce paleontologia nu oferă dovezi ale evoluţiei gradate a organismelor, aşa cum a fost propusă de Darwin, unii paleontologi au adoptat ingenioasa teorie a lui S. J. Gould: „evoluţia în salturi” sau „echilibrele intermitente”, care afirmă că evoluţia s-a produs în „salturi” inexplicabile, dar progresive. Alţii încă mai încearcă să demonstreze efectul progresiv al unor mici variaţii cumulate.[22]

Interpretarea standard a fosilelor înregistrate se confruntă cu patru provocări unice:

• existenţa permanentă a unor forme de viaţă de-a lungul erelor geologice, numită homeostazie. Există plante şi animale care au rămas neschimbate din Cambrian şi erele ulterioare, cum ar fi oposumul, care nu mai prezintă variaţii din Cretacic până în prezent. Printre plante se numără sagotierul japonez (seamănă cu palmierul), care a rămas la fel din Carbonifer.[23]
• diminuarea mărimii sau pierderea complexităţii la unele organisme, care dezvăluie involuţia sau regresul evolutiv mai degrabă decât creşterea în mărime ori complexitate. În unele cazuri, când o parte atrofiată se păstrează, apare un „organ sau membru vestigial”. Acesta este cazul calului, după cum arată rămăşiţele strămoşilor lui.[24] Ca exemple de diminuare a mărimii, în comparaţie cu strămoşii preistorici, pot fi menţionate, de asemenea, pasărea Argentavis Magnificens, din La Pampa, Argentina, şi pinguinul din Antarctica. Alte exemple[25] pot fi Megatherium (trântorul uriaş), Glyptodont (tatu uriaş) şi Carcadoron megalodon (rechin uriaş) – teroarea mărilor terţiare. Descoperirea multor fosile nevertebrate demonstrează o „descreştere evolutivă a diversităţii” care „poate fi justificată doar printr-un declin evolutiv.” Acesta este cazul cefalopodelor, crinoidelor şi brahiopodelor. [26]
• plante sau animale considerate dispărute cu milioane de ani în urmă, dar care au fost descoperite trăind şi în ziua de azi. Unii autori le numesc „fosile în viaţă”, de exemplu peştele Coelacanth şi arborele Ginkgo biloba.[27]
• fosilele care contrazic teoria larg acceptată în mod obişnuit. În loc de schelet cartilaginos precum strămoşii vertebratelor, acestea prezintă exact opusul, cum este cazul ostracodermilor.[28]
• Catastrofismul
• Ideea unei catastrofe universale, precum potopul descris în Biblie, este regăsită în multe tradiţii de pe fiecare continent.[29] Sunt aceste tradiţii o simplă coincidenţă? Sau ne îndreaptă ele atenţia spre un cataclism real, amintit de-a lungul multor generaţii? Unii autori, precum Derek Ager, afirmă că sedimentele de pe pământ au fost depozitate în şi de apă, în urma unei catastrofe. În plus, aceşti autori sugerează că anumite evenimente catastrofice reprezintă cauza pentru apariţia şi dispariţia bruscă a unor organisme din lanţul fosilelor, deşi cei mai mulţi dintre ei nu acceptă ideea unei catastrofe globale.[30]

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, T. Burnet a publicat o carte despre originea lumii şi distrugerea acesteia prin potop, obţinând aprecierea lui Isaac Newton. Marii naturalişti ai secolului al XIX-lea, precum Cuvier şi D`Orgingny, au venit şi ei în sprijinul teoriei potopului. Încercând să adapteze noţiunile biblice la cunoştinţele ştiinţifice din zilele lor, aceştia au venit cu interpretări ce au discreditat Biblia în lumea ştiinţelor.[31]

Multe aspecte ale descoperirii de fosile, a căror prezenţă cere presupunerea unei îngropări rapide, pot fi explicate prin „teoria zonării ecologice”, a lui H. W. Clark. Această teorie presupune că organismele au fost îngropate în habitatul lor când apa a cuprins Pământul, astfel producându-se succesiunea de fosile.[32]

Geologia convenţională afirmă că ingresiuni marine au acoperit mare parte din America de Sud ca rezultat al mişcării basculante a continentelor, care s-au ridicat şi au coborât.[33] Noi suntem de părere că aceste „ingresiuni” puteau să facă parte din evenimentul catastrofic cunoscut în Biblie ca potop. Acesta ar explica prezenţa amoniţilor (nevertebrate marine) la altitudini de mii de metri în mijlocul Munţilor Anzi, mergând spre Cajón del Maipo, lângă Santiago, Chile, sau de cealaltă parte a Anzilor, în Neuquén, Argentina.

Multe fosile oferă dovezi ale faptului că nu au trăit în locurile unde au fost descoperite.[34] Orientarea trunchiurilor de copaci şi absenţa sistemelor de rădăcini din pădurile pietrificate din Patagonia, sudul Argentinei, arată că au fost transportate înainte de îngropare. Cel mai probabil mijloc de transport este apa, după cum a demonstrat Harold Coffin în studiul său despre catastrofa de la Muntele Sfânta Elena, din SUA.[35]

Acelaşi lucru se poate aplica şi în ceea ce priveşte ecologia vieţii animalelor şi plantelor din aceeaşi perioadă geologică. Fosilele de animale şi cele de plante care ar fi trebuit să le servească respectivelor animale ca hrană nu apar împreună, aşa cum ar fi de aşteptat. Aceasta se poate vedea nu numai în America de Nord, dar şi în America de Sud, precum în cazul dinozaurilor din Patagonia.

Cea mai bună explicaţie pentru masivele depozite de cărbune şi de petrol este aceea a evenimentelor catastrofice care au produs acumularea şi, mai târziu, îngroparea unor cantităţi imense de plante şi animale.[36]

În La Portada, la 15 kilometri nord de Antofagasta, Chile, există o acumulare enormă de fosile de cochilii marine. Este un „banc de cochilii” cu o grosime medie de 50 de metri şi o întindere de mulţi kilometri. Cauza cea mai probabilă este acţiunea apei urmată de o îngropare rapidă. Dar se întâmplă acest lucru în prezent? Conform unor cercetători „cochiliile nu se pot acumula permanent pe fundul marii”. Ei adaugă că „întrebarea pusă frecvent cu privire la motivul pentru care atât de puţin s-a conservat… ar trebui să se transforme în altă întrebare: De ce s-a conservat ceva, până la urmă?”[37]

Poziţia chinuită din momentul morţii violente a multor animale fosilizate, precum peştele din Formaţiunea Santana, din Brazilia, oferă dovada incontestabilă a unei catastrofe. O altă dovadă este splendida conservare a peştilor mici şi a insectelor din aceeaşi formaţiune în statul Ceará, Brazilia, cu toate detaliile structurii lor delicate.[38]

Fosilele animale tridimensionale, care sunt foarte rare, oferă dovezi ale unei îngropări încă în viaţă sau imediat după deces. Un studiu făcut pe nişte peşti din Formaţiunea Santana a arătat existenţa unor paraziţi (copepode) în branhii. În urma investigaţilor s-a arătat că pietrificarea unor exemplare a început în timp ce animalul era încă în viaţă.[39] Acelaşi fenomen este văzut şi la fosilele de trilobiţi din Jujuy, Argentina, şi între La Paz şi Oruro, în platoul alpin bolivian Altiplano. La Quebrada de Hamahuaca, în Jujuy, şi în Muntele Tunari, în Vinto, Cochabamba, Bolivia, conservarea „cruzianelor” (urme de trilobit) este şi mai remarcabilă.

O altă dovadă a îngropării rapide a organismelor vii o reprezintă stridiile închise şi pietrificate găsite de-a lungul micilor cursuri de apă de lângă Libertador San Martín, în Entre Ríos, Argentina, şi în multe alte locuri din Patagonia argentiniană.[40]

Schelete delicate de mezozaur pot fi găsite articulate în straturile de calcar din statul Sao Paulo, Brazilia. Conform geologiei uniformitariane, fiecare strat de sedimente necesită un an pentru a se depune, dar diametrul multora dintre aceste mici oase de dinozaur depăşeşte dimensiunea unui strat. Dacă tiparul uniformitarian este acceptat, atunci trebuie acceptat şi faptul că oasele fragile de mezozaur au fost expuse agenţilor distructivi timp de un an, fără a fi dezarticulate sau degradate înainte ca următorul sediment să fie depozitat – un scenariu ireal.

Kurtén scoate în evidenţă faptul că „au fost găsite multe schelete întregi ale acestor dinozauri [Hadrosaurus] în poziţie de înot şi cu capul pe spate, ca şi când ar fi suferit cumplit.”[41] Din nou, acest fapt vine în susţinerea teoriei catastrofiste.

Concluzie

Ce istorie ne spun fosilele, inclusiv cele găsite în America de Sud? Ele ne vorbesc de o îngropare printr-o catastrofă acvatică în multe zone din lume, aşadar contrazicând tiparul uniformitarian. Un număr din ce în ce mai mare de specialişti în geologie sunt de acord cu această viziune, deşi este posibil să nu accepte teoria potopului universal. Aceia care cred relatarea biblică a unui potop universal găsesc în înregistrările fosile abundente dovezi că suprafaţa Pământului a experimentat cândva convulsiile unei distrugeri catastrofice.

SURSĂ: Articol preluat cu permisiune din Semnele timpului

Autorul articolului tradus este Carlos F. Steger, directorul Geoscience Research Institute, din America de Sud.

[1] Horacio Camacho, Invertebrados fósiles, Buenos Aires, Eudeba, 1966, p. 1[2] Cele mai multe dintre exemplele din articol se referă la descoperirile de fosile din zona Americii de Sud, regiune în care autorul a condus cercetări semnificative.
[3] André Cailleux, Historia de la Geología, ediţia a II-a, Buenos Aires, Eudeba, 1972, p. 14, 22, 37
[4] Ibidem, p. 12
[5] Camacho, Op. cit., p. 12
[6] A. Brouwer, General Palaeontology, Chicago, The University of Chicago Press, 1968, p. 15; Camacho, Op. cit., p. 28
[7] Björn Kurtén, Introducción a la Paleontología: El mundo de los dinosaurios, Madrid, Ediciones Guadarrama, 1968, p. 11; Paolo Arduini, Giorio Teruzzi, Guía de fósiles, Barcelona, Ediciones Grijalbo, 1987, p. 12
[8] Cyril Walker and David Ward, Fósiles, Barcelona, Ediciones Omega, 1993, p. 12; Kurtén, Op. cit., p. 13
[9] Kurtén, Op. cit., p. 14; Arduini, Op. cit., p. 10
[10] George Gaylord Simpson, El sentido de la evolución, Buenos Aires, Eudeba, 1978, p. 48, 49; Kurtén, Op. cit., p. 12
[11] Derek V. Ager, The Nature of the Stratigraphical Record, Chichester, England, John Wiley & Sons, 1993, p. 30; Walker şi Ward, Op. cit., p. 8; David M. Raup, Steven M. Stanley, Principios de Paleontología, Barcelona, Editorial Ariel, 1978, p. 124, 143
[12] Eric Trinkaus, William W. Howells, „Neandertales,” în Investigación y Ciencia nr. 41, p. 60-72; ediţia spaniolă a Scientific American, februarie 1980, p. 62; Kurtén, Op. cit., p. 18
[13] Camacho, Op. cit., p. 3; Kurtén, Op. cit., p. 20
[14] Francis Hitching, The Neck of the Giraffe: Where Darwin Went Wrong, New York, Ticknor & Fields, 1982, p. 16; Cristian S. Petersen, Armando F. Leanza, Elementos de geología aplicada, Buenos Aires, Librería y Editorial Nigar, 1979, p. 305
[15] Arduini, Op. cit., p. 19; Petersen, Op. cit., p. 303, 304
[16] Stephen Jay Gould, La flecha del tiempo, Madrid, Alianza Editorial, 1992, p. 82, 139; Cailleux, Op. cit., p. 19, 79
[17] Simon Conway Morris, H. B. Whittington, „Los animales de Burgess Shale” în Investigación y Ciencia nr. 36, septembrie 1979, p. 88-99; Simpson, Op. cit., p. 15, 16, 21, 22; Raup, Op. cit., p. 16
[18] A se vedea Simpson, Op. cit., p. 40, 45-49; Raup, Op. cit., p. 124; Camacho, Op. cit., p. 58
[19] Kerkut, Op. cit., p. 135
[20] Hitching, Op. cit., p. 19
[21] Kurtén, Op. cit., p. 140
[22] Michael Shermer. „25 Creationists Arguments and 25 Evolutionists Answers” în Skeptic, 2:2, p. 1-7; Hitching, Op. cit., p. 17
[23] Simpson, Op. cit., p. 113-115; Arduini, Op. cit., p. 26
[24] Kurtén, Op. cit., p. 71, 72.; Arduini, Op. cit., p. 26
[25] Leonard Brand, „Fósiles Gigantes del Mundo Antiguo” în Ciencia de los Orígenes 33, septembrie-decembrie 1992, p. 1-3; Kurtén, Op. cit., p. 72
[26] Raup, Op. cit., p. 21; Simpson, Op. cit., p. 24
[27] Kurtén, Op. cit., p. 67
[28] Kerkut, Op. cit., p. 136; Kurtén, Op. cit., p. 60
[29] Cailleux, Op. cit., p. 12, 26
[30] Ager, Op. cit., p. 27, 33, 60, 65, ff
[31] J. Fuset-Tubiá, Manual de Zoología, Mexico, D.F., Edit. Nacional, 1949, p. 198; Cailleux, Op. cit., p. 75; Gould, Op. cit., p. 147
[32] Ariel A. Roth, Origins: Linking Science and Scripture, Hagerstown, Maryland, Review and Herald Publ. Assn., 1998, p. 170-175
[33] Anselmo Windhausen, Geología Argentina, Buenos Aires, S. A. Jacobo Peuser, 1931,, partea a II-a, p. 417, 546
[34] Kurtén, Op. cit., p. 15, 16; Camacho, Op. cit., p. 28
[35] Harold Coffin, „Mount St. Helens and Spirit Lake” în Origins, 10:1, 1983, p. 9-17; Ariel Roth, „Ecosistemas incompletos” în Ciencia de los Orígenes, septembrie-decembrie, 1995, p. 11-13
[36] Arduini, Op. cit., p. 12; Kurtén, Op. cit., p. 71
[37] Eric Powell, George Staff, David Davies, Rusell Callender, „Rates of Shell Dissolution Versus Net Sediment Accumulation: Can Shell Beds Form by Gradual Accumulation of Hardparts on the Sea Floor?” în Abstracts With Programs, 20:7, 1988; Annual Meeting, Geological Society of America, 1988
[38] Harold Coffin, „La Asombrosa Formación Santana” în Ciencia de los Orígenes, mai-august 1991, p. 1, 2, 8
[39] Ibidem, p. 2
[40] Joaquín Frenguelli, Contribución al conocimiento de la geología de Entre Ríos, Buenos Aires, Imprenta y Casa Editora Coni, 1920, p. 43
[41] Kurtén, Op. cit., p. 115