Un univers al miracolelor
Anthony Bosman, 3 noiembrie 2022
Dacă îți este greu să crezi în miracole, află că nu ești singurul. Chiar și marii eroi ai credinței au avut de înfruntat necredința. Avraam a fost destul de rațional încât să-și dea seama că soția lui stearpă nu îi va da copii și a pus la îndoială promisiunea Domnului că va face o națiune măreață din el. Însă Domnul nu l-a mustrat pe Avraam, ci i-a spus: „Uită-te spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri”. (Geneza 15:5)[i]
Vedem cu ochiul liber câteva mii de stele. Dacă ai șansa să scapi de poluarea orașului și să vezi cerul senin, știi foarte bine că îți taie răsuflarea. Telescopul spațial James Webb ne reamintește că ceea ce vedem cu ochiul liber este numai o frântură din imensitatea cosmosului. De pildă, primele imagini publice ale lui Webb, SMACS 0723, prospectează o porțiune a cerului de dimensiunea unui fir de păr văzut cu ochiul liber.[ii] Webb a studiat o regiune minusculă și a revelat lumina a mii de galaxii care la rândul lor conțin miliarde de stele. Îmi place să-mi imaginez că atunci când Domnul i-a cerut lui Avraam să numere stele, l-a dus printr-o călătorie asemănătoare prin întregul cosmos.
Din ceea ce putem estima, credem că există în jur de 200 de miliarde de stele în universul vizibil, iar acest număr e în creștere. Există mult prea multe stele ca să fie numărate, însă tocmai acesta este scopul exercițiului lui Dumnezeu: lui Avraam trebuia să i se reamintească de puterea creatoare infinită a lui Dumnezeu. Pe măsură ce privea cerul și încerca să numere ceea ce nu poate fi numărat, obiecțiile lui Avraam au dispărut, și el „a crezut pe Domnul, și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Geneza 15:6). E providențial faptul că într-o vreme când este lesne să ne îndoim, ne-au fost dăruite imagini ale cerului cu ajutorul telescopului Webb, ca să putem crede din nou.
Cum am devenit atât de sceptici?
Scepticismul nostru modern se trage de la filosoful iluminist David Hume. Hume credea că „un miracol reprezintă o încălcare a legilor naturii”, iar „din moment ce aceste legi au fost stabilite de o experiența fermă și inalterabilă” trebuie să respingem miraculosul.[iii] Dar acest argument este circular, nu admite existența miracolelor pentru că le definește drept încălcări care nu pot fi încălcate și nu ia în calcul faptul că Domnul lucrează în moduri necunoscute nouă. Craig Keener, în cele două volume despre miracole, documentează istoria lungă a miracolelor confirmate din întreaga lume.[iv]
Cu toate acestea, scepticismul lui Hume a fost adoptat pe scară largă. Se potrivește mitului popular că omul de știință are o cunoaștere mai bună a lumii, spre deosebire de omul antic superstițios care credea că femeile sterpe pot zămisli copii și că morții se întorc în lume. Bineînțeles că omul antic știe că femeile bătrâne nu rămân însărcinate și că morții putrezesc, dovadă că s-au și semnalat aceste lucruri extraordinare.
O bună parte din lumea științifică a admis faptul că existența legilor naturii este în sine un miracol. În eseul “The Unreasonable Effectiveness of Mathematics in the Natural Sciences” („Eficacitatea de necrezut a matematicii în cadrul științelor naturii”), Eugene Wigner, care a lucrat în domeniul fizicii matematice și este laureat al premiului Nobel, observă: „Nu este deloc natural ca «legile naturii» să existe, cu atât mai puțin să fie descoperite de om”.[v] Wigner folosește cuvântul „miracol” ca să caracterizeze capacitatea matematicii să descrie lumea naturală. Istoria științei stă mărturie faptului că oamenii cercetau legile naturii tocmai pentru că credeau într-un Dumnezeu legiuitor. Nici măcar în societățile politeiste, acolo unde cosmosul este disputat de mai mulți zei, și nici în societățile ateiste, care neagă Inteligența din spatele universului, nu ne-am aștepta să descoperim legi matematice universale.
Un Dumnezeu care creează
Teoria gravitației universale a lui Isaac Newton se trage din credința într-un Dumnezeu care a creat cerurile și pământul. În loc să se dispenseze de Dumnezeu, Newton a privit teoria sa ca dovadă a unei „Ființe inteligente și puternice”[vi] care a creat universul și care îl susține și ca dovadă că forța gravitației se datorează „unui agent care acționează constant potrivit unor legi specifice”.[vii] Perspectiva lui Newton se reflectă în felul în care Ellen White descrie relația lui Dumnezeu cu legile naturii: „Dumnezeu nu-și anulează legile, însă lucrează neîncetat prin ele, și le folosește ca pe instrumentele Sale. Legile nu funcționează de la sine. Dumnezeu este mereu activ în natură. Natura este slujitoarea Lui și funcționează după dorința Lui. Natura stă mărturie prezenței inteligente și implicării active a unei ființe care în toate lucrările Sale se mișcă conform voinței Sale… Mâna puterii infinite este mereu la lucru călăuzind această planetă”.[viii]
Sigur că felul în care Newton a înțeles gravitația a fost incomplet și noi continuăm să producem teorii din ce în ce mai dezvoltate– de la teoria lui Einstein despre masa care curbează spațiu-timpul la particulele graviton ipotetice care mediază forța gravitațională. Însă pe măsură ce știința avansează, puterea lui Dumnezeu nu scade. Orice asemenea teorie este, până la urmă, un model matematic care descrie felul în care funcționează universul întrucât ecuațiile nu au putere creatoare sau de sprijin. Numai Dumnezeu stăpânește cosmosul; „căci în El avem viața, mișcarea și ființa” (Faptele apostolilor 17:28).
Biblia nu exclude explicația naturalistă ci, mai degrabă, o alătură intervenției divine, unde Dumnezeu este suveran asupra naturii și este liber să Își folosească propriile legi ca să-Și îndeplinească scopurile. Biblia spune că în timpul plăgilor Egiptului Domnul a trimis lăcuste cu un vânt din răsărit, iar Domnul le-a oprit făcând să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus. Iar când înaintarea Israelului era blocată de Marea Roșie, „Domnul a pus marea în mișcare printr-un vânt puternic dinspre răsărit, care a suflat cu toată puterea toată noaptea; el a uscat marea” (Exodul 14:21). Vântul puternic explică mântuirea poporului lui Israel la un nivel, pe când activitatea lui Dumnezeu o explică la un alt nivel.
Iată de ce nu trebuie să credem că explicația naturalistă elimină intervenția divină și nici că Dumnezeu este constrâns de ceea ce noi considerăm a fi legi ale naturii.
Ellen White a demonstrat acest lucru atunci când a observat că „în mod curent, sintagma «legile naturii» trimite la legile demonstrate empiric care stăpânesc lumea fizică; însă gândiți-vă cât de limitată este această cunoaștere și cât de vast este domeniul în care Creatorul lucrează în armonie cu propriile legi și cum nu poate fi acesta înțeles de ființele finite!”[ix]
Creația, Întruparea, Învierea sunt evenimente singulare, exterioare felului în care Domnul călăuzește lumea. Tot așa cum fizica nu poate să explice momente singulare, ca de pildă, găurile negre sau primele momente ale universului, tot așa nu ar trebui să ne surprindă că actele mărețe ale lui Dumnezeu sunt mai presus de puterea noastră de înțelegere. Blaise Pascal ne amintește:
„Ultimul demers al rațiunii este să recunoască existența unei infinități de lucruri care o depășesc: ea e slabă dacă nu ajunge să recunoască acest lucru. Dacă lucrurile naturale o depășesc, ce să mai spunem de cele supranaturale?”[x]
Telescopul spațial James Webb ne învață că universul este un loc care ne depășește așteptările în ceea ce privește dimensiunile și miraculosul care îl caracterizează. Ar trebui, de asemenea, să ne amintim că ceea ce nouă ne este de neînțeles nu este imposibil pentru Dumnezeu. Mai curând, ar trebui ca efortul nostru de a înțelege ceea ce este de neînțeles să ne facă să credem în ceea ce ni s-a părut în mod eronat a fi de necrezut.
Anthony Bosman, Ph.D., este lector universitar de matematică la Universitatea Andrews din Berrien Springs, Michigan. Studiază teoria nodurilor și legăturile acesteia cu varietatea cu trei și patru dimensiuni.
[i] Textele biblice sunt preluate din versiunea Dumitru Cornilescu.
[ii] https://www.nasa.gov/image-feature/goddard/2022/nasa-s-webbdelivers-deepest-infrared-image-of-universe-yet
[iii] David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, ed. L. A. Selby Bigge (Oxford: Clarendon Press, 1902), 114.
[iv] Craig S. Keener, Miracle: The Credibility of the New Testament Accounts (Grand Rapids, Baker), 2011.
[v] E. P. Wigner, “The Unreasonable Effectiveness of Mathematics in the Natural Sciences. Richard Courant Lecture in Mathematical Sciences Delivered at New York University, May 11, 1959,” Communications on Pure and Applied Mathematics 1 (1960): 1-14.
[vi] Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687); Scholium Generale (1713; 1726).
[vii] I. Bernard Cohen, ed., Isaac Newton’s Papers and Letters on Natural Philosophy and Related Documents (Boston: Harvard University Press, 2014).
[viii] Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 8 (Mountain View, CA: Pacific Press, 1948), 259-260.
[ix] Ellen G. White, Patriarchs and Prophets (Mountain View, CA: Pacific Press, 1890, 1908), 114.
[x] Blaise Pascal, Cugetări, trad. Maria şi Cezar Ivănescu (Oradea: Aion), 268.
Acest articol a fost preluat de la adresa https://adventistreview.org/magazine-article/believing-the-unbelievable/
