Benjamin L. Clausen, 5 octombrie, 2012
Albert Einstein susținea că cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost că nu am anticipat expansiunea universului. În 1915, fizicianul propune ecuația efectelor gravitației în termenii relativității generale. Din moment ce tot ce există în univers atrage gravitațional orice alt element, e de așteptat ca universul să intre în colaps. Bineînțeles că putem observa cu toții că acest lucru nu s-a întâmplat, așa că Einstein a adăugat în ecuație și o forță repulsivă, pentru a ajunge la un univers aflat în stare constantă. În 1929, Edwin Hubble a propus teoria universului aflat în expansiune și ideea potrivit căreia pe măsură ce e universul e mai îndepărtat, cu atât se îndepărtează și mai mult, indiciu al unei explozii originare de materie cu efecte pe care le resimțim încă.
Această descoperire a zguduit din temelii lumea științifică. Recalibrarea de la un univers care se mișcă în ritm constant la un altul aflat în expansiune a fost dificil de tolerat din motive filozofice. Un univers aflat în expansiune implică un punct de origine al universului, un punct înainte de care nu se poate cunoaște nimic, un efect fără cauză, un Inițiator de la care să pornească totul. Fred Hoyle și astronomii cu concepții similare au propus o teorie alternativă, în care materia este creată continuu și au ridiculizat teoria universului în expansiune, numind-o „Big Bang” („Marea Explozie Inițială”). În cele din urmă, în 1964 Penzias și Wilson au descoperit o radiație rămasă de la Big Bang (radiația cosmică de fond), iar comunitatea științifică a adoptat noua paradigmă științifică. În prezent, dovezile clasice care atestă existența exploziei inițiale sunt deplasarea spre roșu, radiația cosmică de fond și abundența elementelor luminoase create imediat după Big Bang.
În modelul standard Big Bang, leptonii (de exemplu, electroni) și quarcurile (constituenții protonilor) s-au format mai întâi. În primele trei minute, quarcurile s-au grupat în protoni și neutroni și s-au format nuclee atomice de hidrogen și heliu. După aproximativ 300.000 de ani, temperatura universului s-a răcit suficient de mult încât să le permită electronilor să se atașeze de nucleele care formau atomi. Apoi radiația a fost decuplată de materie, iar lumina a traversat distanțe considerabile în univers. În cele din urmă, atomii au fuzionat în stele și galaxii. Când o stea de hidrogen a devenit masivă și interiorul său a devenit suficient de fierbinte, atomii au putut să se apropie suficient încât să permită fuzionarea elementului mai greu heliu. Această fuziune (care se petrece și în bombele de hidrogen) emană cantități enorme de energie pe care le percepem sub formă de lumină stelară sau solară, iar întregul proces este descris în ecuația lui Einstein, E=mc2. După ce arde întreaga cantitate de hidrogen, se obține heliu, apoi carbon, și elementele mai grele până la formarea fierului. În acest punct, steaua nu mai are combustibil și intră în colaps gravitațional. Din rămășițele acestor stele se formează stele neutronice și are loc o explozie puternică, numită „supernovă”, iar energia suplimentară generează printr-un proces rapid elemente mai grele decât fierul, până la uraniu. Elementele care există în sistemul nostru solar și pe Pământ sunt rezultatul stelelor care ard și al exploziilor de tip supernovă; abundența atomică coincide cu rezultatele estimate ale unor asemenea procese.
Așadar, cât de vechi este universul și ce stele conține? Modelul standard are în centru un univers cu o vârstă de 14 miliarde de ani, pe când Soarele și Pământul au aproximativ 5 miliarde de ani. Un număr de creaționiști acceptă această ipoteză pentru că sunt convinși că există un decalaj între Geneza 1:1 și Geneza 1:2, acolo unde Dumnezeu abia începe să creeze viață pe Pământ. Alți creaționiști susțin că întregul univers are numai câteva mii de ani, pornind de la versetele din Exodul 20:11: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea”. De aici, deduc faptul că pretinsa vârstă a universului depinde de un spațiu de lucru creat de Domnul, de crearea luminii în tranzit sau de crearea unui univers unde timpul acționează straniu din pricina relativității generale. Ambele perspective au adepți în comunitatea Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
Deși modelul standard este adoptat de comunitatea științifică, acesta ridică o serie de probleme: (a) Știința nu poate explica încă de ce universul conține mai multă materie decât antimaterie, cu toate că la începuturi cele două se aflau în echilibru proporțional. Este posibil ca în perioada universului timpuriu să se fi încălcat principii de conservare, însă nici această ipoteză nu explică discrepanța actuală. (b) Universul trebuie să conțină o anumită masă pentru a exista. Masa observată este mai mică decât necesarul teoretic, astfel că s-au postulat cantități de „materie întunecată”. (c) Dovezi survenite de la periferia universului sugerează că expansiunea universului accelerează, nicidecum nu încetinește. Iată de unde s-a ajuns la concluzia că în univers acționează o forță repulsivă, similară cu „energia întunecată”, similară constantei cosmologice a lui Einstein. (d) Cea mai mare provocare vine din faptul că cosmologia nu este convențională în sensul celorlalte științe. Ea extrapolează înapoi în timp și mai departe în spațiu decât orice alt tip știință. Big Bangul este o singularitate în cadrul căruia legile fizicii se destramă. Principiul obiectivității se pierde pentru că oamenii de știință fac parte din ceea ce observă. Teorii non-intuitive explică cum funcționează universul – se lucrează cu relativitatea generală în câmpurile gravitaționale, acolo unde lumina se curbează, și cu mecanica cuantică la scară atomică.
Ne rămâne, însă, să răspundem la o întrebare semnificativă: de ce este universul acordat foarte fin pentru propria existență continuă și a prezenței vieții? De pildă, masa universului nu poate fi prea mare pentru că ar intra în colaps, dar nu poate fi nici prea mică pentru că s-ar extinde la nesfârșit, fără să formeze stele și galaxii. Unii cercetători au sugerat că masa universului trebuie să fie perfect echilibrată, până la o zecime la puterea patruzeci. Alt exemplu este că forțele puternice electromagnetice trebuie de asemenea să fie acordate perfect pentru existența luminii și a elementelor grele care sunt necesare vieții. Principiul acordajului fin este recunoscut de comunitatea științifică și îi este atribuit principiului antropic sau multiversului. Principiul antropic propune ideea potrivit căreia universul trebuie să permită dezvoltarea vieții pentru că în caz contrar, nu am exista și nu am observa viața. Ideea multiversului propune existența mai multor universuri care se supun propriilor legi, iar întâmplarea face să locuim într-un univers ale căror legi fac posibilă viața. Comunitatea creaționistă atribuie acordajul fin existenței lui Dumnezeu, cel care face posibilă viața.
Până la urmă, dacă există viață inteligentă pe Pământ, mai există și în altă parte? În ultimii ani, s-a întețit căutarea planetelor similare Pământului, care orbitează un soare și care prezintă condițiile necesare vieții inteligente. Au fost descoperite sute de astfel de planete, iar unele dintre ele sunt locuibile. Comunitatea Adventiștilor de Ziua a Șaptea consideră că există și alte ființe inteligente în afară de oameni și iau în calcul traiul acestor ființe pe alte planete.
Dr. Ben Clausen, Geoscience Research Institute
Acest articol a fost preluat de la https://www.grisda.org/the-theory-of-the-universe-1
